Moto:
,,Pesimistul spune că nu vom scăpa nicând de formele fără fond. Optimistul spune că potrivit legilor naturii, mai devreme sau mai târziu, formele vor căpăta şi fond.”
Unul din miturile democraţiei este acela că toţi oamenii sunt egali. Americanii au adăugat în Constiuţie că fiecare om are dreptul să îşi caute fericirea. Postmodernismul vine cu trâmbiţarea unităţii în diversitate. Cu fiecare zi ce trece apar organizaţii, fundaţii, grupuri şi grupări care luptă pentru egalitate şi drepturi ale minorităţilor de toate felurile. Discriminarea nu mai este nici ea ceea ce a fost: a apărut discriminarea pozitivă!
Şcoala nu a scăpat nici ea de provocări, iar sistemul educaţional se reformează continuu, a devenit deja banală zicerea ,,singura constantă este schimbarea”.
Pe undeva în această încrengătură se află cadrul didactic. Ce trebuie să respecte? Ce trebuie să aplice? Cât de mult să se implice? Câte drepturi şi câte restricţii îi oferă cadrul legislativ? La aceste întrebări ar trebui să ofere răspuns Legea învăţământului, Statutul cadrului didactic, ROI şi altele. Oare chiar aşa este?
Nu. Nu este aşa. Iar pentru a argumenta nu voi face referire la bogata şi necesara legislaţie în vigoare, ci voi face apel la scurta mea experienţă profesională. În fond, la porţile Orientului (mai nou ale Occidentului) legile au un rol şi o valoare care cu greu pot fi apreciate de cei care sunt chiar în drept să o facă!
Voi încerca să prezint pe scurt situaţii care pot fi întâlnite în învăţământul românesc, fără pretenţia de a realiza o radiografie completă, deoarece în ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, dorinţa de a fi exhaustiv ori de a generaliza este în cel mai bun caz suspectă, dacă nu cumva de-a dreptul periculoasă. Iar dacă lupta pentru ,,pe care” cu acuzativ, pentru ,,decât” cu negaţie s-ar părea că este pe drumul cel bun, cea a lui ,,drept care” împotriva lui ,,drept pentru care” chiar nu are nicio şansă. Această remarcă se doreşte a sublinia divergenţele care există chiar în sistemul educaţional, iar multe din opiniile exprimate pe temele specifice au de foarte multe ori purtători de cuvânt care se pot încadra în dezbaterea lingvistică prezentată mai sus.
Abia după această scurtă prezentare vom putea preciza dacă egalitatea de şanse şi nondiscriminarea în mediul şcolar este o ameninţare sau provocare penttru cadrul didactic.
În primul rând, se constată că orice lege care ţine de atitudini nu are metodologii adecvate de aplicare care să cuprindă toţi factorii implicaţi. Faptul că avem nevoie de existenţa legilor antidiscriminare şi de promovare a egalităţii de şanse arată clar că societatea în care trăim are cel puţin tendinţa de a discrimina, că este o societate inechitabilă (la prima vedere), din moment ce are nevoie de legi pentru promovarea egalităţii de şanse.
Cu toate acestea, la o privire mai atentă, lucrurile se complică. E.g.: Cine poate obliga un părinte să accepte în clasa copilului său (aproape) orice fel de copii? Cum se demonstrează şi se sancţionează presiunile asupra actorilor şcolari atunci când este vorba de formarea claselor?
Un alt exemplu: câţiva părinţi nu acceptă ca în clasa copiilor lor să existe elevi de naţionalitate rromă. Apelează la orice fel de modalitate de presiune asupra conducerii şcolii şi rezultatele pot fi: 1. Din clasa respectivă sunt îndepărtaţi eleevii de etnie rromă. 2. Îşi transferă copiii la altă şcoală care – neoficial – adoptă această politică de neincluziune a rromilor. Pot fi acuzaţi aceşti părinţi pentru fapele lor? Dar este oare corect să acuzi modul în care un părinte înţelege ce este mai bun pentru copilul său, mai ales atunci când copilul spune ,,nu suport ţiganii” şi când familia respectivă are experienţe care le susţin temerile şi suspiciunile? Ce lege poate desluşi această situaţie?
Pe de altă parte, situaţia celor discriminaţi s-a complicat tot mai mult, mai ales după înmulţirea celor care le poartă de grijă. De la rezultate excelente ale unor fundaţii – vezi OvRo ,, Fiecare copil în grădiniţă” – până la rezumarea la discurs demagogic cu rezultate încă incerte pentru toate părţile, deoarece şi unii şi alţii sunt tot mai supăraţi şi nemulşumişi de orice (aparent) progres.
Să ne gândim doar la situaţia religiei în şcoală, când părinţii atei consideră că este o cruntă discriminare la adresa copiilor acestora faptul că în clasă este expusă o icoană ori învăţătoarea face ,,rugăciunea de la intrarea în clasă”. Şi pentru ca glasul să le fie auzit cât mai bine, apelează la mass-media, care în funcţie de ,,atractivitatea” subiectului pe grila de audienţe, îl prelucrează astfel încât acelaşi subiect poate apărea hilar la prânz şi dramatic la ştirile de seară.
Există apoi clasele de elită, mascate sub o formă simplă: clase cu predare intensivă a limbii engleze (ar fi bine ca aceasta să fie limba maternă, dacă vă mai amintiţi de adeverinţa de neamţ pentru admiterea la şcolile germane). Cine poate condamna un părinte că îşi doreşte ca în clasa copilului propriu să fie doar copii cu un bănuit IQ de 90 sau 100? Cine poate refuza dreptul unui profesor de a-şi fructifica averea de cunoaştere acumulată la aceste clase minunate?
Trebuie să adăugăm însă şi reversul: cine poate forţa un părinte să accepte ca fiul/fiica cu IQ de limită să înveţe într-o clasă cu copii deştepţi? Oare cum se simte un copil care nu poate învăţa tabla înmulţirii nici în clasa a V-a, când colegii rezolvă cu uşurinţă ecuaţii şi inecuaţii?
Sau când este afectat de dislexie ori disgrafie într-o clasă cu elevi majoritari foarte buni la scris şi citit? Fără să vrea, fiecare dintre aceştia se situează în tabere care au un singur punct comun: sunt nemulţumiţi de legi şi de aplicarea lor.
Suntem nevoiţi să mai adăugăm şi un alt aspect. Oferta educaţională nu scapă de acuzaţia că este discriminatorie şi profund împotriva intereselor unor elevi. Cine poate judeca imparţial cererea unui elev pasionat de informatică de a nu mai fi ascultat la ora de literatură, deoarece aceasta nu are nicio relevanţă pentru parcursul profesional pe care acesta şi-l doreşte? Dar de ce să învăţăm Istoria românilor?
Aceste observaţii nu sunt deloc ironice, deoarece există părinţi şi elevi care se consideră discriminaţi din acest punct de vedere, iar argumentele lor nu pot fi trecute cu vederea.
Nu putem să nu ne referim şi la aspecte legate de existenţa grupurilor sociale. Marginalizaţii de ieri devin o forţă deloc de neglijat dacă nu prin altceva, atunci prin faptul că au devenit numeroşi. Urmarea este tendinţa naturală de a migra şi de a lupta pentru spaţiu mai mult din partea majoritarilor. Comunităţile defavorizate din punct de vedere social, economic şi cultural devin un focar de instabilitate socială, o povară economică şi un model negativ de atitudini sociale.
De ce facem această referire? Pentru că atitudinea reprezentanţilor şcolii faţă de această categorie este foarte importantă; dacă încercarea de astăzi a unor membri din aceste comunităţi de a se integra eşuează, mâine vor fi câteva cazuri sociale grave de rezolvat în plus. Şi fiecare trebuie să îşi asume responsabilitatea, ca o minimă respectare a deontologiei profesionale.
Aşadar, egalitatea şi incluziunea sunt o ameninţare sau o provocare pentru cadrul didactic?
Din păcate, din punctul meu de vedere, luptătorii pentru incluziune şi egalitate de şanse sunt în situaţia celor care luptă pentru ,,drept care”. Adică pe poziţii foarte fragile.
La prima vedere, pentru un cadru didactic profesionist cu adevărat, nondiscriminarea şi egalitatea de şanse în mediul şcolar nu sunt ameninţare şi nici provocare. Acestea sunt situaţii obişnuite care trebuie abordate potrivit legilor ţării, potrivit celor învăţate în anii de pregătire profesionale – psihopedagogia oferă un ajutor nepreţuit – şi nu în ultimul rând, potrivit unor norme elementarre de bun-simţ. Ele sunt ameninţări pentru cadrele didactice care au o înţelegere incompletă a menirii pe care o au în viaţa elevilor şi care adoptă atitudinea discutabilă dar greu de condamnat ,,puţin mi se oferă, puţin ofer şi eu”. Provocarea începe în momentul în care doreşti să obţii performanţă cu elevii pe care îi ai în clasă.
În fapt, realitatea oferă mult prea multe situaţii care nu pot fi încadrate în legi şi regulamente. ,,Nimic nu se obţine fără luptă” nu este o vorbă goală. Există nenumărate cadre didactice care sunt exemple de dăruire până la sacrificiu, pentru care interesul partenerului în educaţie este primordial, dar acestea rareori stârnesc interesul nostru.
Ascultam într-o zi un interviu cu o doamnă învăţătoare care îşi prezenta cu mândrie elevii şi făcea tot felul de referiri la activitatea de zi cu zi. Recunosc fără nicio mândrie că eram agasat de tonul dânsei şi eram pe punctul de a o cataloga drept ,,obişnuită a discursului didactic triumfalist” când a făcut o afirmaţie care m-a smerit fără drept de apel. Citez: ,,De la aceşti copii am învăţat că este o onoare să fii dascăl, să te bucuri de încrederea lor şi a părinţilor lor. În fond nu este puţin lucru să îţi încredinţezi copilul unei persoane care la început îţi este absolut străină.” E drept că responsabilitatea în faţa familiei pentru copilul pe care îl ai în clasă mi-a fost întotdeauna clară, dar să mă simt onorat de aceasta, în adevăratul sens al cuvântului, nu prea mi-a trecut prin minte.
În concluzie, să ne onorăm meseria pe cât ne ţin puterile. Vom da seamă pentru ceea ce am făcut, dar şi pentru ceea ce nu am făcut deşi am fi putut să facem. Fără prea multe surle şi trâmbiţe. Mutatis mutandis, despre Enrico Caruso s-a spus cât a trăit că este prea chibzuit (a se citi zgârcit). După moartea sa, a ieşit la iveală că a întreţinut din veniturile sale o sută douăzeci de familii sărace, vreme de mulţi ani ocupându-se de educaţia şi sănătatea copiilor, precum şi găsirea de locuri de muncă pentru tineri. Poate de aceea arta lui, aparent atât de efemeră, i-a asigurat nu doar respectul oamenilor, dar şi afecţiunea sinceră a acestora.
Aş dori ca de la acest exemplu să înţelegem mai uşor de ce unii dascăli sunt înconjuraţi cu respect şi admiraţie de generaţii de elevi: pentru că au dăruit fără rezerve priceperea şi cunoştinţele lor. Pentru că, în felul lor unic, au fost campioni ai egalităţii de şanse şi ai nondiscriminării în şcolile lor. Poate dacă erau mai mulţi din aceştia, astăzi nu ar fi fost nevoie de nicio lege care impună o stare normală a evoluţiei umane – compasiunea, respectul, întrajutorarea, dorinţa de comuniune.
Responsabil Teme Secundare - Grigorii Alexandru
